Stiu, am ales calea banuita de insucces si nefericire. Imi dau seama de asta in fiecare zi, cu atat mai mult atunci cand traiesc. Si vad ca nu imi ajung gandurile pentru a ma consola de pedeapsa cu care m-am pricopsit.
Daca ti-as spune cat de instabile au devenit sentimentele mele fata de ele nu m-ai crede, ori mi-ai oferi din bunatate sfaturi inutile. Cum sa pricepi condamnarea la banalitate pe care o imbratisez in fiecare secunda? Stii oare ce inseamna comparatia si concluzia pentru mine, aici?
Ma opresc mereu la modele mai bune si incerc sa le copiez, in lipsa unui minti puternice care sa imi furnizeze altceva. E ca o pedeapsa nesfarsita a sufletului meu. Si sunt momente in care ma hranesc din ea pentru a crea frumusete, insa e un joc reinceput si acesta.
Sunt la inceput, vreau mai mult, pot mai mult, constrans de capacitati, dar inca neexploatat in totalitate. Pedeapsa poate fi un pas inainte, chiar daca o gasesc drept piedica de cele mai multe ori. Pedeapsa mea e asta, fotografia.